_Textes critiques_T_Iova

Fedeleşul culorilor

pictorul Cătălin Guguianu

 

motto 1: 1946 – „Fie ca această pictură abstractă (…)

să dispară cât mai curând.” D.H.Kahnwiler

 

motto 2: „În pictură, mai mult decât oriunde eşti tânăr

nu la douăzeci de ani, ci la patruzeci, când ai

reuşit în efortul de a deveni tânăr.” Jean Bazain.

 

În primele zile de viaţă în lumină, foetus devine făt, sugarul nu duce mâna la ochi. În momentul în care e lăsat liber, între alăptări, înfăşări, îmbăieri, nou-născutul arată că nu-şi poate fixa privirea. Nu sunt semne că vede. Dar el nu stă degeaba. Culcat pe spate, el agită mâinile şi picioarele, în variaţie liberă: uneori picioarele sunt mai agile decât braţele, picioarele se agită mai aproape de faţa cu ochi a pruncului. Cu cele patru membre, creându-şi văzul, îşi ia adio de la patruped.

Zicem că îşi creează văzul. Îşi arogă câmpul vizual cu mâinile lui, cu picioarele. Privirea nu se exersează în gol. Reluaţi dară experienţa puţului întunecat: un obiect lăsat să cadă liber rămâne neaşteptat de mult, pe o distanţă incredibilă, vizibil. Obiectele stabilizează privirea, duc văzul.

A păstra această alonjă superioară a văzului, pe care o dă prezenţa constantă a mâinii în actul vizual, ar fi să poţi fi pictor.

Să investim cu autoritate (să cităm): „L’épaisseur du corps, loin de rivaliser avec celle du monde, est au contraire le seul moyen que j’ai d’aller au coeur des choses, en me faisant monde et en les faisant chair…” (Merleau-Ponty, Le visible et l’invisible.)

Deci: „Grosimea trupului, departe de a rivaliza cu aceea a lumii, este din contră singurul mijloc pe care îl am de a ajunge în inima lucrurilor, făcându-mă lume şi făcându-le carne”. (Merleau-Ponty, Vizibilul şi invizibilul.)

1.Democraţia face părţi egale din individ şi societate. E un echilibru greu de ţinut, suntem din nou în situaţia de a trăi, individ şi societate, de la egal la egal.

Printre cei care au păstrat demnitatea socială, a individului, constant în timp, la loc de frunte se află pictorii.

Din secolul al XV-lea, de când tabloul a devenit autonom, mobil, pictorul este promotor al individualismului. Jan van Eyck a trecut direct de la anluminură la tablou. Arta de a vedea devenea independentă. Van Eyck îi spune stăpânului său, Ducele Burgundiei dar şi stăpân al Flandrelor, că el poate să-i facă o hartă pe care se vadă bine întreaga lume. Şi a făcut-o. O demonstraţie a artei de a vedea: lumea e vizibilă.

Pictura de şevalet permite şi cultivă autonomia, individualismul. Cu plăcere se poate observa concordanţa emancipării pictorului cu cea a protestantului. Unul, ca şi celălalt, preferă, la nevoie, mizeria, în locul înjosirii. În picturi se realizează fuziunea muncii intelectuale cu munca manuală, pictorul are mândria de muncitor manual. Acestea sunt idealuri pentru cetăţenii eur-americani moderni şi contemporani. Pictorul a fost şi este un model.

Sigur, ca meserie, pictura poate fi o meserie murdară. Acest fapt dă unor pictori ocazia de a practica „o disciplină superioară a curăţeniei. Pictorul e singur în atelierul său.” Ne putem gândi la „un cabinet de lucru solitar, tăcut, personal”.

Personal. Cel mai personal lucru este paleta unui artist.

 

2.În textul său din 1946, (vezi motto 1), Kahnwiler îl acuza pe Mondrian. Că e pseudopictor, că face pseudopictură. Replică: „Dar face oare şi pseudotablouri?” (René Passeron, Opera picturală şi funcţiile aparenţei, 1974. Această carte o trec la bibliografia acestui text al meu.)

Astăzi auzim replici tăioase. Ele spun că nu există abstracţionism în pictură. Kahnwiler a câştigat(?). Ar rămâne să auzim că nu există în nicio disciplină umană abstracţionism. Şi, mai mult, că nu există abstract. Şi culmea e că nu există abstragere. Propun să ne imaginăm că aşa ceva nu vom auzi. În cazul de faţă propun să mai abordăm o dată problema.

Că istoria artelor plastice (ca şi a altor arte) a înregistrat uzajul cuvântului „abstracţionism” rămâne fapt stabilit.

Că au existat pictori şi gânditori şi scriitori ai picturii care au înţeles ceva determinat prin practica şi noţiunea artei numită abstractă e lucru greu de clintit.

Există artişti care mai înţeleg ceva din ce au făcut pictorii care se numeau abstracţionişti. Adevărul acestei aversiuni este însă următorul: pictura a depăşit momentul, pictura e mai importantă decât o înţelegere sau o practică a ei.

Da.

E da, cu însoţitor: nimic nu dovedeşte că o experienţă devenită istorie e şi epuizată sau că numărul intervenţiilor acelei experienţe în istoria artei este unu.

Şi, acum: există artă contemporană a cărei tradiţie nu poate fi localizată corect decât pe fenomenul abstracţionismului în pictură, fenomen înregistrat în pictura europeană şi americană a secolului al XX-lea. Fără supărare: cubism, neoplasticism, futurism, De Stijl, Bauhaus, expresionism abstract, constructivism etc. Et cetera. Fenomenul „abstracţionism” apare în anii ’40, după controversa artă concretă / artă abstractă, în încercarea de a defini o dominantă a plasticii europene din ultimele decenii de dinainte de 1940. Termenul era sincretic, răspundea nevoii de a îngloba, de a defini un întreg, termenul punea capăt ideologiei avangardei, avangarda devenea istorică, o dată cu apariţia conceptului de „artă abstractă”.

 

3.Acum e locul, e timpul. Acum vorbesc de curajul pictorului Cătălin Guguianu. În confuzia uzajului cuvântului „abstracţionism”, în vremea în care, oficial, încadrarea aceasta era de rău augur iar „cunoscătorii” declarau că lucrul e mort, că nici Occidentul nu mai face etc., pictorul Cătălin Guguianu ar fi putut să gândească şi să ia decizia de a face altceva! Altceva decât face.

Datorită calităţilor pictorului, pictura lui Cătălin Guguianu este aceea / aceasta pe care o ştim şi o vedem, este pictura lui Cătălin Guguianu plasată simplu (curajos) în tradiţia pe care pictura europeană şi-a stabilit-o şi a încercat, iniţial, cu termenul de „artă abstractă” în urmă cu jumătate de secol.

Cătălin lucrează: atinge, adaugă, împroşcă, repoziţionează pânza („pictura abstractă – aşa zice omul, L.Degaud! notă Iova – se caracterizează prin raportarea formelor la cele patru margini ale cadrului, şi nu, numai, la marginea de jos.”). Lucrează, are şi faimoasa clipire a ochiul pictorului în faţa obiectelor (ca şi în faţa pânzei lui) R.Passeron, op.cit.

Spune: „Eu am aceeaşi strategie a echilibrului ca în pictura clasică”. O spune deodată, dintr-una. Pictează.

Şi atunci, care e „boala”, care „microbul”?

Acţiunea!

Action painting, gestualism, purism?

Nu, nu neapărat, nu numai. Minimalism?

Acţiunea pictorului asupra pânzei face un obiect care pune în rezonanţă, amplifică şi redistribuie acţionalul investit. Obiectul este un tablou. Un tablou de Cătălin Guguianu. Nu ştim ce „adâncime” are planul, de aceea figurativul s-ar constitui în îndrumător parazit al „lecturii” tabloului. (L-ar ţine spre lectură, nu l-ar lăsa liber –unde îi e locul!–, în actul vizual ca întreg acţional.) Figurativul ar trebui perceput ca bruiaj. Eliminarea figurativului este aprofundare, autentificare a mişcării picturale reale.

Putem vorbi de o tensiune, bine exploatată, între linie (nu desen) şi culoare.

Putem întreba: este culoarea un obiect plat? Tabloul este propus unui fel de plăcere motrică: un obiect plural, cu centrul de greutate bine plasat. E şi imaginea mea preferată (din lumea navigaţiei) – arimaj. Obiectele sunt dispuse pe / în navă în aşa fel încât să răspundă solidar – tangajului, să nu-şi modifice poziţia între ele, să nu modifice poziţia navei. Şi întrucât pictorul Cătălin Guguianu este un colorist, vreau să închei pe prezenţa culorii şi ce e numai al ei, astfel:

Teorema celor patru culori nu are demonstraţie. Ea sună aşa: se pot face hărţi clare folosind numai patru culori. Demonstraţia matematică există pentru cinci culori. În lumea de colorat, se întâmplă ceva între cinci şi patru. Aşa cum în dogma creştină trecem de la trei la unu. Sunt pierderi, salturi, câştiguri, ce, e lesne de gândit, nu se întâmplă. Se întâmplă altceva. Culoarea.

Aşa cum demonstraţia matematică a existenţei lui Dumnezeu (Dedekind către Cantor) se suprapune pe demonstraţia matematică a existenţei matematicii (Dedekind făcuse o schiţă!), a spune ce face culoarea, şi numai ea, este a spune că există pictură. Există o acţiune care se vede. Este văz făcut cu mâna omului, să spui că lumea nu e vizibilă de la sine. Un acţional care începe. Consistenţa lumii apare pe diferenţa între a scrie şi a picta.

Am scris acest text cu conştiinţa că textul are două limite: legea şi culoarea. 16 februarie 1994, apărut în „CONTEMPORANUL – ideea europeană”, nr. 10-11-12, 30.06.1994.